A Fost Odată

Constantin Brâncuși i-a dăruit țării noastre ceva unic, scara către cer, Coloana infinitului, dar și o mulțime de alte lucrări pentru care este apreciat de întreaga lume. Artistul spunea că a fost întotdeauna inspirat de simplitatea, dragostea de natură și bunul simț al oamenilor din România, iar aceste motive se regăsesc în întreaga sa creație. „Când eram copil am visat întotdeauna că zbor în copaci și în cer" declara marele sculptor care, de altfel, a avut o personalitate complexă pe care puțini oameni au înțeles-o.

A fost odată, nu foarte departe un bătrân tare muncitor. Toată lumea îi spunea Fermierul Harnic, pentru că avea grijă de pământ ca de un prieten bun. În grădina lui creșteau mereu morcovi, cartofi, sfeclă, mere roșii, pere dulci și prune gustoase. Alături de el era aproape mereu nepotul său, Matei, un băiețel curios, cu ochii mari și multe întrebări. Matei îl urma prin grădină pas cu pas, călcând atent printre rânduri și ascultând cu atenție tot ce îi spunea bunicul.

Într-un pahar cu apă rece și limpede se răsfăța o picătură curajoasă pe nume Picurel cel Voinicel. Strălucea ca o mărgea pe marginea paharului, iar valurile mici o legănau blând dintr-o parte în alta. De când fusese turnată aștepta momentul în care va porni în misiunea vieții sale: drumul prin corpul unui om mare sau mic.

Într-o zi veselă precum copiii de la grădiniță, soarele se juca printre picături călduțe de ploaie. Regele Poftilă, despre care sigur ai mai auzit în alte povești, invită oamenii din ținut la un picnic în centrul regatului său, la umbra unui stejar bătrân. Pe lista de invitați se aflau Regele Vitamină, Prințesa Morcovina, dar și delicata Prințesă Verdeață. Se spunea că ea a reușit să găsească un iepuraș hoțoman și să își salveze grădina cu legume înainte de a fi complet ronțăită.

Ce frumoasă e vacanța de vară și cât de mult o așteaptă copiii! La grădiniță sau școală, toți micuții se bucură atunci când relaxarea e în toi. Unii merg la bunici, alții aleargă pe vârfuri de munte sau își răsfață piciorușele în nisipul fin al mării inventând tot felul de jocuri. Mara și Luca nu își doreau decât să ajungă mai repede la căsuța bunicii, aflată în inima unei câmpii mari și verzi. - Toată ziua ați șoșotit! le spuse mama în timp ce le dădea jos din mașină bagajele. Nu știu ce planuri aveți pentru vara aceasta, dar am impresia că o să vă distrați… Și așa a fost! Imediat după ce și-au luat rămas-bun de la părinți, copiii au zbughit-o spre grădina bunicii.

A fost odată o vale luminoasă, unde soarele strălucea ca o portocală mare pe cer. Acolo se afla un regat colorat pe nume Bombonezia. Oriunde te uitai vedeai case din turtă dulce, acoperișuri din ciocolată și felinare din acadele colorate. Ți-ar plăcea să locuiești acolo, nu? În Bombonezia oamenii erau cam obosiți și cam… pofticioși. Mâncau dulciuri dimineața, la prânz și seara. Totuși, cel mai mare iubitor de zahăr era chiar regele lor, Poftilă al III-lea, un domn rotofei, cu obraji roz ca două jeleuri și coroană asemănătoare unui tort cu frișcă.

În România există o tradiție veche de sute de ani, numită transhumanță. Ea înseamnă că păstorii, adică ciobanii, își duc turmele de oi dintr-un loc în altul, în funcție de anotimp. Vara, oile urcă sus pe munți, acolo unde iarba este grasă și verde, iar iarna coboară în zone mai joase și mai calde. Această călătorie a turmelor face parte din viața pastorală tradițională și este atât de importantă, încât a fost inclusă în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității UNESCO în 2023. Este o practică milenară încă de pe vremea Imperiului Roman și Evul Mediu și are loc în Scoția, Maroc, Franța, Italia, Republica Moldova, Grecia, Austria, Elveția și Croația.

A fost odată un ceasornicar bătrân, cu părul alb ca zăpada proaspătă și chipul brăzdat de ani. În timp ce se plimba prin pădurea de la marginea împărăției unde își ducea traiul, a zărit ceva strălucitor la rădăcina unui brad stufos. Curios, s-a aplecat și a descoperit un ceas cu mecanism fin lucrat care ticăia încet, ca și cum ar fi avut propria inimă. - Un ceas! Ce coincidență! E așa de frumos! Are limbile din aur și cifrele făcute din pietre prețioase. N-am mai văzut așa ceva. Totuși… cred că trebuie reparat, i-a ruginit cheița.

IA este una dintre cele mai valoroase piese de îmbrăcăminte din spațiul românesc. Cămașa de sărbătoare, cusută manual, poartă pe ea semne străvechi care pot fi urmărite până în secolul al IV-lea î. Hr. Fiecare ie este unică și spune o poveste: despre familie, anotimpuri, credințe și legătura omului cu natura. Pentru frumusețea, vechimea și semnificația ei profundă, ia cu altiță a fost înscrisă în anul 2022 pe Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității UNESCO, ca element de patrimoniu comun al României și Republicii Moldova.

Odinioară simboluri ale curților imperiale, caii lipițani sunt astăzi ambasadori ai unui patrimoniu cultural comun - o punte între generații și între națiuni. Grație recunoașterii UNESCO, moștenirea lor este protejată și transmisă mai departe, iar lipițanul, cu mersul său elegant și privirea inteligentă, rămâne o poveste despre echilibru, frumusețe și tradiție.

La Horezu, tradiția se modelează zilnic în mâinile meșterilor și se coace în focul cuptoarelor. Ceramica își are originile în nordul județului Vâlcea, în inima Țării Românești. Meșteșugul a cunoscut o dezvoltare deosebită în secolele XVII-XVIII, în jurul Mânăstirii Hurezi, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Imaginează-ți un cerc larg de feciori îmbrăcați în cămăși albe, strânse la mijloc cu brâie colorate din lână, pălării împodobite cu pene de păun sau ciucuri și cizme negre lucioase. Se aud tropote pe podea, bătăi de palmă și strigături. Așa începe Jocul Fecioresc, un dans tradițional bărbătesc transmis din tată-n fiu în satele din Transilvania, jucat împreună de români, maghiari și rromi. Pentru valoarea sa culturală, UNESCO a inclus Jocul Fecioresc din România în Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității în anul 2015.

Colindatul este unul dintre acele ritualuri care nu doar că a supraviețuit secolelor, ci a devenit un simbol viu al comunității. Nu e doar o tradiție de iarnă, ci un cântec despre lumină. Tocmai de aceea, în 2013, UNESCO a recunoscut oficial Colindatul de ceată bărbătească din România și Republica Moldova ca parte a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității. Astăzi, el stă alături de marile comori ale lumii, ca un mesaj cântat despre identitate, speranță și frumusețea apartenenței.

Există locuri în care timpul nu se grăbește. În satele din Oltenia, cu câteva zile înainte de Rusalii, o tradiție misterioasă prinde viață - Călușul, unul dintre cele mai spectaculoase și vechi ritualuri românești. Numele său vine de la „căluș", partea de lemn a căpăstrului calului. Recunoscut de UNESCO în 2008 ca element din patrimoniul cultural imaterial al umanității, Călușul este mai mult decât un dans: este un ritual care asigură protecția împotriva spiritelor rele. Tineri neînsurați, îmbrăcați în costume albe și cu clopoței la glezne, colindă în număr impar satele și joacă în cercuri sacre pentru a ține ielele, spiritele rele departe și pentru a aduce binecuvântare gospodăriilor.

Doina este glasul pe care românii îl folosesc de secole pentru a-și exprima dorul, tristețea, dragostea sau melancolia. UNESCO a inclus doina pe Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității în 2009 ca un semn de recunoaștere globală a valorii ei culturale și emoționale. Prin doină, descoperim o parte esențială a identității românești, transmisă din generație în generație.

Scoarța nu este doar un covor țesut la război, ci o poveste spusă fără cuvinte. În satele din România, femeile au țesut scoarțe timp de sute de ani, folosind lână, fibre vegetale și multă răbdare. Fiecare linie, culoare sau formă a decorului are o semnificație: spiralele, Pomul Vieții, păsările, râurile sau brazda arată cum vedeau femeile lumea din jurul lor. De aceea, scoarțele sunt considerate adevărate opere de artă populară. În anul 2016, tehnica tradițională de țesere a scoarței românești a fost inclusă de UNESCO în Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității - o recunoaștere a valorii acestui meșteșug și o promisiune că el trebuie protejat și dus mai departe.

Cu mult înainte ca hărțile să despartă țări și popoare, când oamenii modelau în lut și ciopleau piatra, s-a născut un obicei firav și puternic deopotrivă: Mărțișorul. În epoca în care timpul era măsurat de lunile primăverii și recolta înflorea odată cu cerul, oamenii purtau la piept sau la mână două fire împletite, alb și roșu, ca o amuletă, un jurământ tăcut între om și natură. Astăzi, mărțișorul este mai mult decât o podoabă, este o moștenire vie. În decembrie 2017, tradiția mărțișorului a fost înscrisă pe Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității UNESCO, în urma unei candidaturi comune a României, Republicii Moldova, Bulgariei și Macedoniei de Nord.

Știi senzația aceea plăcută pe care o ai când ajungi într-o pădure sau la marginea unui oraș mare? Pare că e mai... răcoare și părinții îți spun că ați ajuns la aer curat. Ei bine, pentru a putea respira, e important ca aerul din jurul nostru să fie curat. O parte din poluarea aerului are legătură cu diverse cauze naturale, cum ar fi praful, însă oamenii sunt primii vinovați din cauza industriei și a vehiculelor. De exemplu, fabricile afectează mediul prin arderea substanțelor și evaporarea fumului în aer.

A fost odată ca niciodată, într-o căsuță mică de la marginea pădurii, un cuplu de oameni simpli și buni, care își doreau din tot sufletul un copil. În fiecare zi se rugau: — Să fie chiar și cât un deget, numai copil să fie! Și, ca prin minune, dorința li s-a împlinit. Li s-a născut un băiețel, mic, mic de tot — nici cât degetul unui om mare. Așa că i-au pus numele… Tom Degețel. Deși era mic, Tom era isteț și curajos. Nu se temea de nimic și își dorea, mai presus de toate, să-și ajute părinții și să vadă lumea.

A fost odată ca niciodată, într-un regat îndepărtat, un negustor bun și cinstit care avea o fiică blândă pe nume Bella. Toată lumea o iubea pentru inima ei mare! Într-o zi, negustorul a plecat într-o călătorie lungă. Ce ai vrea să îți aduc la întoarcere, draga mea? Doar un trandafir roșu.

A fost odată, departe, într-un colț tainic al oceanului, un regat de lumină și coral, locuit de sirene cu glasuri vrăjite și ființe ale adâncurilor, purtate de curenți ca de vis. Peste aceste ape domnea Regele Triton, puternic și mândru, stăpânul mărilor. Dintre toate fiicele sale, cea mai mică era Ariel — visătoare, curajoasă, cu păr roșu ca apusul și ochi curioși ca zarea. Dar Ariel era altfel. În timp ce surorile ei erau mulțumite cu viața din adâncuri și seratele muzicale ale palatului, ea visa la lumea de deasupra: la oameni, la cer, la pașii care ating pământul.

Într-o casă primitoare, pe o stradă liniștită, trăia o cățelușă cu ochi blânzi și blană mătăsoasă. Numele ei era Lady — sau Doamna, cum îi spunea cu drag familia. Fusese oferită în dar de Crăciun și, de atunci, era răsfățata casei. Lady dormea pe perne moi, purta o zgardă de piele cu medalion de aur și era convinsă că lumea e un loc sigur, plin de iubire și… mâncare bună.

Într-o vilă impunătoare dintr-un colț liniștit al Parisului, cu obloane verzi și pereți îmbrăcați în iedera verii, locuiește Madame Adelaide Bonfamille. Este o doamnă rafinată, trecută prin viață cu grație, care își petrece zilele alături de patru pisici adorabile.

Londra. Un oraș aglomerat, cu taxiuri care claxonează, ceainării cu ferestre aburite și parcuri verzi, unde câinii își plimbă mai degrabă stăpânii și nu invers. Într-un apartament cochet, pe o stradă liniștită, trăiesc Roger, un compozitor tânăr și visător, și Pongo, dalmațianul său loial și isteț.

Dacă părinții tăi lucrează într-o clădire cu birouri, sigur știi că au nevoie inclusiv de imprimante și hârtie pentru a-și desfășura activitatea. Acest lucru nu e rău, atâta timp cât oamenii folosesc resursele cu atenție. Clădirile de birouri consumă cantități semnificative de resurse – hârtie, energie, cartușe de imprimantă, iar impactul acestui consum asupra mediului este uriaș. Fără măsuri concrete, aceste spații devin surse majore de poluare. Repetăm câteva idei simple pe care le învățăm de la cei trei prieteni din povestea următoare?

Economia circulară ne învață că nimic nu trebuie să fie risipit. Totul poate fi folosit din nou, reparat sau reciclat. Dacă învățăm să avem grijă de resursele noastre, putem crea o lume mai bună – pentru oameni, pentru natură și pentru viitor.

Pământul există de milioane de ani, însă acum a cam dat de necaz din pricina poluării și a creșterii explozive a populației. Viața depinde de ciclurile naturii. Apa, de exemplu, se evaporă și e purtată de curenți, unde se transformă în ploaie sau zăpadă. Dacă ea se amestecă cu substanțe dăunătoare poate să distrugă ecosisteme întregi. Râurile se varsă în mări și oceane, deci obiectele aruncate într-un loc pot să fie transportate la mare distanță. Apa este doar un exemplu, dar trebuie să știți că pe Pământul totul este conectat. Ce faci acasă poate avea impact asupra planetei, așa că fii eco-aware și nu lăsa lucrurile la întâmplare. Nu uita de cei 3 R: redu, refolosește, reciclează, iar Planeta va fi verde și curată, iar tu vei crește frumos odată cu ea.

Într-o zi călduroasă, într-o pădure liniștită, un leu mare și puternic dormea sub umbra unui copac. Sforăia ușor, cu capul lui greu sprijinit pe labele din față. Dintr-o dată, un șoricel mititel, curios și cam speriat, alergă chiar peste nasul leului! – Oh, nu! gâfâi șoricelul, oprindu-se brusc. Ce-am făcut?! Leul s-a trezit și a ridicat încet capul. Cu o mișcare rapidă, a pus laba peste șoricel și a mormăit furios: – Cine m-a trezit?! Cine îndrăznește să-mi tulbure somnul?!

A fost odată o cioară curioasă care, într-o zi, ajunse într-o fermă și zări în fața ei doi păuni falnici, cu pene strălucitoare și cozi colorate ca un curcubeu. — Vai, ce frumusețe! — șopti cioara cu ochii mari. — N-am mai văzut niciodată pene așa de minunate! Se apropie sfioasă și întrebă: — Ce păsări sunteți voi, de arătați ca niște bijuterii? Unul dintre păuni își desfăcu coada impunătoare și răspunse cu mândrie: — Suntem păuni! Așa ne-a lăsat natura, frumoși și eleganți.

Era odată o vulpe tare vicleană, ca toate vulpile. Umblase toată noaptea înfometată, fără să găsească nimic de mâncare. Dimineața, s-a așezat sub o tufă, obosită și cu burta goală. – Ce să fac eu acum? Mă roade foamea! spuse ea, oftând. Deodată, simți un miros de pește. Ridică repede capul și ce să vadă? Un car plin cu pește se apropia pe drum, tras de doi boi. – Aha! Iaca și prada mea, se bucură vulpea. Stai să vezi ce păcăleală le trag eu! Se tăvăli în mijlocul drumului și se făcu că e moartă. Țăranul care mâna carul o zări și zise: – Bre! Da' cum de-a murit vulpea taman aici? Ce cațaveică frumoasă o să-i fac nevestii mele! O apucă de ceafă și o aruncă în car, peste grămada de pește. – Hăis! Cea! Hai, boii mei! strigă el, și porni din nou.

Într-o zi de vară călduroasă, o vulpe roșcată, subțire și tare flămândă mergea alene prin pădure. – Uf, ce foame mi-e! Aș mânca și o coajă de pâine! zise vulpea, plimbându-se cu burta lipită de șira spinării. Cum mergea ea așa, ce să vezi? Vazu Un gard, iar dincolo de el… o vie! Și în vie, o boltă cu cei mai mari și mai dulci struguri pe care îi văzuse vreodată.

A fost odată un bunic care a plantat o ridiche în grădinița lui. – Hai să vedem ce-o să iasă! a zis moșul vesel. Zilele au trecut, și ridichea a crescut, și-a tot crescut… pân' a ajuns mai mare decât capul unui om! Într-o dimineață, moșul s-a uitat la ea cu ochii mari: – Ei, asta da ridiche! Cred că a venit vremea s-o scot din pământ. A apucat ridichea de frunze și… trage și trage…

Obstacolul din drum A fost odată un rege înțelept care voia să-și învețe supușii o lecție importantă. Așa că, într-o dimineață, le spuse soldaților: – Luați bolovanul acela uriaș și puneți-l în mijlocul drumului cel mare! Apoi, lăsați-l acolo și să nu spuneți nimănui! După ce piatra a fost așezată, regele se ascunse într-un tufiș din apropiere, cu o pelerină pe el, ca să nu fie recunoscut. – Să vedem, cine va avea grijă să curețe drumul? murmură el.

În vremuri de demult, corbii și bufnițele erau într-o ceartă continuă. Corbii urau bufnițele pentru că ziua erau neajutorate, iar noaptea se temeau de ele. Bufnițele, la rândul lor, se fereau de corbi, pentru că ziua erau atacate și hăituite.

Într-un sat îndepărtat trăiau un moș și o babă, oameni bătrâni, dar încă în putere. Munceau din greu, dar erau zgârciți și nu ajutau pe nimeni. Deși strânseseră ceva bani, nu se bucurau de ei, ci trăiau mereu cu frica să nu piardă ce aveau.

A fost odată, într-o pădure îndepărtată, patru animale care trăiau în mare dușmănie: un elefant, o maimuță, un iepure și o coțofană. De fiecare dată când se întâlneau, începea cearta. Se tachinau, se certau și uneori chiar se luau la bătaie. Dar într-o zi, obosind de atâta ceartă, au hotărât să își încheie dușmănia și să trăiască în pace.

Într-un sat îndepărtat, trăia un boier bogat, care se lăfăia în aur și petreceri, în timp ce țăranii din jurul lui trăiau în sărăcie. Nu îi păsa de suferința lor, atât timp cât el avea tot ce își dorea. Într-o zi, un țăran sărman a găsit o sămânță în drum și, crezând că e de folos, a dus-o acasă și a plantat-o. Curând, din ea a crescut un copac mare, plin de fructe aurii. Fericit, țăranul a încercat să culeagă un fruct, dar o pasăre s-a repezit și l-a furat. — Asta e ceva ciudat! — și-a spus el. Trebuie să aflu unde duce pasărea aceste fructe!

În acele timpuri, oamenii și animalele nu cunoșteau noaptea. Tot timpul era lumină, iar somnul era greu de găsit. — Avem nevoie de întuneric măcar puțin! — au spus oamenii, obosiți.

Se povestește că, pe drumul prăfuit al unui pustiu întins, doi călători s-au întâlnit: un tânăr trist și un bătrân cu părul alb, dar cu ochii blânzi și înțelepți. Mergând împreună, tânărul oftă și spuse: — O, preacinstite călător, viața mea este grea! Nu am nimic, sunt sărac și nefericit. Părinții mei au fost și ei sărmani și nu mi-au lăsat nimic. Ce minunat este să fii bogat! Dar eu… eu sunt cel mai sărac om din lume. Bătrânul zâmbi ușor și îi spuse cu voce caldă: — Fiule, nu te mai tângui. Tu ai o bogăție imensă, dar nu o vezi.

Într-o noapte, într-o colibă mică din inima junglei, oamenii stăteau liniștiți, povestind la lumina focului. Deodată, un fum gros s-a ridicat din vatră și a umplut coliba.

Într-un sat îndepărtat, trăia un moșier bogat și mândru. Avea pământuri întinse, o casă mare și mulți servitori. Pe drumurile satului, toți îi arătau respect, plecându-se în fața lui.

Într-un sat îndepărtat, un călugăr învăța copiii la școală. Însă, în loc să fie atenți la lecții, mulți dintre ei se gândeau mai mult la mâncare și somn. Cel mai somnoros dintre toți era un băiat pe nume Li. De fiecare dată când trebuia să meargă la școală, se ospăta atât de mult încât abia mai putea să se miște.

Cu mult timp în urmă, pădurile erau pline de stupi, iar mierea curgea din copaci ca apa din izvoare. Oricine putea lua cât dorea, fără teamă că se va termina vreodată.

Nichita este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți inovatori lingvistici. După ce a împins poezia românească spre lirismul pur, către esențele lumii și ale cuvântului, Nichita s-a întors spre „dulcele stil clasic" adică spre vârsta de aur a copilăriei poeziei. Dintr-un bolovan coboară /pasul tău de domnişoară. / Dintr-o frunză verde, pală /pasul tău de domnişoară. Cei care iubesc scrierile lui Nichita pot asculta vocea acestui român de poveste într-un audiobook ce reuneşte 57 de poeme rostite la radio între anii 1964 şi 1983. Alături de alte personalități importante ale literaturii, el rămâne un autor canonic ce a redefinit limbajul poetic, a sfidat convențiile și a transformat realitatea în metaforă.

A fost odată un voievod care visa la o Românie unită. Pe vremea lui, Țara Românească, Moldova și Transilvania erau despărțite, fiecare sub amenințarea marilor imperii din jur. Cu sabia în mână, Mihai Viteazul a pornit să facă ceea ce nimeni nu mai îndrăznise până atunci: să-i unească pe români sub un singur steag.

Gheorghe Hagi nu este doar un nume în istoria sportului, ci o inspirație pentru generații întregi. Este „Regele" care a purtat România pe cele mai înalte culmi ale fotbalului mondial. A fost desemnat fotbalistul român al anului de șapte ori și a fost prezent la trei ediții ale Campionatului European și la trei ediții ale Cupei Mondiale. La malul mării, în Săcele, județul Constanța, într-o zi rece de februarie a anului 1965, s-a născut un băiat care avea să schimbe pentru totdeauna istoria fotbalului românesc. Familia sa de aromâni mândri și muncitori, l-a primit cu bucurie. Gheorghe Hagi, cum avea să fie cunoscut în toată lumea, era un copil energic, plin de viață și cu un singur vis: să devină cel mai bun fotbalist.

Consumerismul, adică obiceiul de a cumpăra și consuma mai mult decât avem nevoie, are efecte negative profunde asupra mediului, economiei și calității vieții noastre. Deși achizițiile aduc satisfacție pe termen scurt, ele duc la risipă și poluare. Consumerismul are impact asupra mediului întrucât producția excesivă de bunuri consumă resurse cum ar fi apa sau energia și generează deșeuri, plus emisii de carbon care contribuie la schimbările climatice. Multe produse sunt aruncate după o utilizare scurtă, iar ambalajele din plastic ajung adesea să polueze oceanele și solul. În plus, în loc să investim în lucruri durabile sau experiențe semnificative, ne pierdem în dorința de a avea mereu „ceva nou." Ce poți face? Alege calitate, nu cantitatea. Donează obiectele pe care nu le mai folosești sau reciclează-le. Ajută-i și pe alții să înțeleagă cât de important e să lucrăm în echipă pentru lucruri cu adevărat importante: sănătatea, relațiile cu cei dragi, dezvoltarea personală.

Într-o vreme demult apusă, pe coastele Havanei, trăia un bătrân pescar numit Don Esteban, cunoscut pentru poveștile sale despre comoara ascunsă a mării. El le spunea marinarilor și copiilor din sat că, în adâncurile Golfului Havanei, se ascundea o perlă uriașă, atât de strălucitoare încât lumina ei putea fi văzută chiar și prin apele tulburi ale oceanului.

Într-o vreme demult apusă, în orașul Anvers, trăia un gigant misterios și jucăuș, cunoscut sub numele de Lange Wapper. Nimeni nu știa de unde venise, dar se spunea că s-a născut dintr-un lac fermecat, unde o femeie sărmană lăsase un pește pe care îl prinsese. Când s-a întors a doua zi, peștele dispăruse, iar în locul lui stătea un copil cu ochi sclipitori și zâmbet ștrengar. Timpul a trecut, iar băiatul a crescut, descoperindu-și un har neobișnuit: putea să-și schimbe forma și să se facă uriaș cât un turn sau mic cât un șoricel. Dar, deși avea acest dar, nu și-l folosea pentru rău – îi plăcea să se distreze și să tragă farse oamenilor care meritau o lecție.